In amintirea unui camarad… – articol dedicat tuturor veteranilor de razboi

Ne-au murit parintii, si mie si lui, la o luna dupa inceperea celui de-al doilea razboi mondial. Am ramas ai nimanui si totusi ne-am avut unul pe altul. El era mai inalt decat mine cu vreo zece centimetri buni si mai mare cu doi ani. Eu eram mai razvratit si credeam ca sunt seful trupei noastre. El stia sa ma lase sa ies in fata si sa-mi apere spatele cand era rost de boroboate. Fara parinti si fara rude care sa se ingrijeasca de noi, ne-am aciuat pe langa o trupa de infantieristi si viata noastra s-a schimbat radical. Azi aveam un tutore din randul soldatilor, maine il vedeam adus intr-o patura, maine de mila ne oblojea suferinta un altul si pana la sfarsitul razboiului am trecut prin mana a fel si fel de oameni in uniforma. Luptele erau crancene si pentru varsta noastra fiecare actiune insemna mai mereu un nou inceput.

poza copii militari

El ramanea mereu langa mine, a venit cu mine chiar si atunci cand a trebuit sa car o ranita plina cu munitie pentru Tatuca Dobre, cum i-i spuneam noi. A venit, plangeam pe muteste sa nu ne auda inamicul si taram la ranita grea, avand in minte un singur lucru, ne-au spus sa ne intoarcem in transee negresit. Asa am facut! O schija de obuz mi-a sfartecat un deget. Toata viata aveam sa tin minte ziua aceea, el a venit dupa mine, mai aveam cativa metri si ajungeam in transee. M-a prins de laibar si a tras de mine ca de un sac de cartofi. In acele momente nu intelegeam ce se intampla cu mine. Mai tarziu, cand totul s-a terminat, cand razboiul a luat sfarsit, ne-am trezit inscrisi la o scoala de meserii si tot impreuna am invatat tamplaria. Degetul meu era unicul motiv pentru care nu reuseam sa fac tot ce facea el. Si acolo tot el ma ajuta, ramaneam peste program si ma ajuta mereu sa scot la lumina lucrarea pe care trebuia sa o predau.

La nici douazeci de ani impliniti, o boala necrutatoare a pus capat zilelor fratelui meu, ne taiasem intr-o zi in palma si ne jurasem fratie vesnica. A sunat ceasul prea devreme pentru el, cu ultima suflare mi-a cerut un singur lucru – Sa nu ma uiti, fratioare – si nu am putut sa-l uit pe Badia! Anii au trecut, primul meu baiat poarta numele lui, Andrei, din cand in cand, sub o forma mascata de alint, il strig Badie Andrei, hai tata, sa mergem… Mai am putin, a mai ramas in paharul vietii mele o ultima soapta – Badie, sper ca nu m-ai uitat, a venit vremea sa-ti fac o vizita in ceruri. Sper ca ingerii nu te-au schimbat!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s